„O viață am. E a mea. Fac ce vreau cu ea.”
Sigur?
Tu ai hotărât să te naști?
Tu ai ales ziua în care ai venit pe lume?
Tu știi câte dimineți mai ai?
Poți garanta măcar următoarea bătaie a inimii tale?
Și atunci… cât de „a ta” este, de fapt, viața ta? Evanghelia acestei duminici vorbește despre niște oameni cărora li s-a încredințat o vie. Au primit-o, au lucrat-o, au trăit din ea. Numai că, la un moment dat, au uitat un lucru esențial: via nu era a lor.
Aceasta este una dintre marile noastre ispite. Spunem: viața mea. Timpul meu. Banii mei. Casa mea. Copiii mei. Inteligența mea. Reușitele mele.
Al meu. A mea. Ale mele.
Dar dacă toate acestea nu sunt proprietăți, ci daruri? Dacă eu nu sunt proprietarul vieții mele, ci omul căruia Dumnezeu i-a încredințat-o pentru o vreme? Atunci întrebarea nu mai este doar:
„Ce vreau să fac cu viața mea?” ci:
„Ce fac cu ceea ce Dumnezeu mi-a dat în grijă?”
Pentru că va veni o zi în care nu va mai conta cât am avut, cât am strâns, cât am fost văzut sau cât de important am părut. Va conta ce a rodit via mea. Cât am iubit. Cât am iertat. Cât bine am făcut. Câți oameni au respirat mai ușor pentru că am trecut prin viața lor. Și cât loc I-am făcut lui Dumnezeu în toate.
Cred că viața nu ne-a fost dată ca să spunem: „Este a mea și fac ce vreau cu ea.” Am primit-o pentru ca, la sfârșit, să putem spune:
„Doamne, via nu era a mea. Era a Ta. Dar am încercat să Ți-o dau înapoi cu rod.”
Primesc viața ca pe un odor, pe care sunt chemat să-l prețuiesc, să-l ocrotesc, să-l fac de cinste și să fie aducător de bine în jurul meu, pentru ca la final, când prin buzunarele timpului meu nu vor mai fi minute, să-l înapoiez Dăruitorului. ( text preluat)
